Salcamul
Arbore comun, cu lujeri spinoşi, înalt pâna la 30 m, cu coroana mare, luminoasă, rară. Frunzele sunt imparipenat compuse. Florile sunt aşezate sub formă de ciorchini care atârnă în jos, lungi de 10- 20 cm, cu 20-40 flori de culoare albă. Creşte şi este cultivat în special în zona de câmpie, la sate, pe marginea drumurilor sau în liziere de protecţie. Pe lângă rolul de fixator al terenurilor nisipoase, Salcâmul este şi specie nectarifera şi medicinală.
Compoziţie
Florile conţin cantităţi mici de robinină, acaciină — un glicozid de natură flavonică, ulei esenţial etc. Scoarţa conţine o toxalbumină (robina şi fazina), glicozidul silingina şi taninuri de natură pirocatechinică.
Actiune si recomandari
Extractele apoase din flori, având reacţie slab alcalină, tamponează aciditatea stomacală în exces.
Utilizarea scoarţei, folosită empiric în hiperaciditatea gastrică, în ulcerul gastric şi duodenal şi ca purgativ, nu are până în prezent suficientă fundamentare ştiinţifică. Robina, care se află în cantităţi mai mari în scoarţă decât în flori, este toxică.
Datorită conţinutului redus de robină şi acaciină — un glicozid de natură flavonoidică şi a uleiului volatil, florile se recomandă ca neutralizant al acidităţii gastrice indicate şi în unele ceaiuri medicinale pentru calmarea tusei.
Mod de preparare
Se utilizează numai florile uscate, fără axul inflorescenţei, sub formă de infuzie, o lingura la o cană cu apă; se beau 2-3 cani pe zi.
Contraindicaţii
Din cauza conţinutului ridicat în robină, utilizarea empirică a scoarţei trebuie evitată, deoarece această substanţă este toxică.